Cer de albastru

O familie petrece o zi undeva, la țară. Mama și tata se ocupă cu una, cu alta, ba în casă, ba pe afară. Pe pajiște zburdă un mânz, vântul adie, marea aflată la doi pași strălucește sub cerul albastru, copiii mari se joacă, iar bebelușul face ce fac bebelușii.

Norii, la început albi și răzleți, se tot adună și curând se dezlănțuie furtuna. Una de vară, cu fulgere, tunete și ploaie în șiroaie. Ce să faci, să privești spectacolul pe fereastră sau să te ascunzi sub pătură? Iar când furtuna se potolește și soarele reapare, noroiul parcă e făcut special să te tăvălești prin el. Știu ei, purceii din coteț, ce știu. 

Povestea aceasta – sau poezia, cântecul, jocul – alegeți dumneavoastră, nu este despre o zi de vacanță sau o zi specială, ci despre o zi cum sunt nenumărate alte zile cu totul și cu totul obișnuite, dar despre care abia după o vreme ne dăm seama că au fost perfecte.